Delirium tremens: 2,069 secunde*

Intunericul diafan si linistea asurzitoare asternute intre placile din var rece, care parca imi apasa trupul bolnavicioas si ma sufoca, ma fac sa-mi aud bataile ritmate ale inimii si respiratia sacadata si rapida. Fruntea rece si palmele transpirate sunt semne clare ca jocul umbrelor si al luminilor, ce strapung aparent zgomotos draperiile, va readuce la viata obiectele belicoase dintre peretii apasatori. Mirosul inca proaspat al sticlelor goale imi invadeaza narile lacome.

Trebuie sa stau treaz altfel liliecii din umbra se vor hrani cu bucati din trupul meu slabit de boala si vor creste amenintator. Intunericul ma striga pe nume, pamantul ma cheama la el, cerul noptii ploioase imi promite in soapta eliberarea. Nu am fost niciodata atat de aproape de infinit. Trecutul umbrit de excese ma stoarce ca pe o carpa imbibata in alcool, picatura cu picatura, de forte si de orice dorinta de a lupta impotriva mea. Cedez. Tremur si frisoanele ma imobilizeaza barbar pe podeaua rece si dura, in pozitia fatului, scaldat in acid amniotic. Te simt. Esti aproape. Esti rece. Tremur, in paradisul soporificelor puternice, rosii si albe.

Sunt la doar sapte etaje intre viata si moarte, intre alb si negru, intre normalitate si boala. La numai 2,069 secunde de infint, de siguranta, de lumina. In scurt timp voi scapa si nu ma vei mai putea atinge, nici speria cumplit. Nu pare mult. Curaj. Sari. Dar cum imi voi petrece oare ultimele 2,069 de secunde din viata? Nu mi se vor derula imagini din copilarie in fata ochilor, pentru ca voi fi asa de speriat incat creierul mi se va bloca si va incerca in zadar sa ma salveze. Mainile atrofiate vor incerca disperate sa se agate de o ultiuma speranta de viata, de un balcon, de un burlan. Nu vor reusi. Simt cum pamantul ma cheama.

Fosnetele, vocile si pasii, ce se tarasc greoi pe parchetul umflat, ma fac sa urlu speriat si vizibil slabit: “Nu mi-e firca de tine”. Liliecii amenintatori se ridica, cu aripile uriase si zboara spre mine amenintator, gest care ma face sa raspund si imi leg palmele de ceafa si imi apar tamplele cu antebratele atrofiate si stoarse de orice fel de vlaga.
“Libertate” imi sopteste cerul si nu ezit chemarea. Ma voi inalta si voi lasa in urma temnita intunecata si plina de sticle golite de licori bahice. Nu ma veti mai putea atinge plasmuiri ale mintii mele bolnave. Ma veti uita.
Dar libertatea mea a durat doar 2,069 secunde.

* Am aproximat ca de la etajul sapte si pana in gradina blocului, din fata balconului, sunt 21 de metri si, fara o viteza initiala, sau copaci care sa imi atenueze caderea, fizica de baza spune ca as ateriza in fix 2,069 de secunde, de unde si cifra “fatidica” din text

PS: Acesta este doar un exercitiu de imaginatie.